Am certat-o pe Ana astăzi. A rămas în scăunelul de masă uitându-se la mânuţele colorate cu acuarelă. Am vrut să ies pe terasă, dar m-am întors şi mi-am cerut iertare (în fond, ce-i aşa rău să amesteci în acuarele? tu, mami, ştii ce culoare interesantă iese dacă pui albastru în roz? ai idee? oare pictorii au mâinile şi hainele curate?! sunt absurdă câteodată şi nu mă pot abţine...)
"iartă-mă Ana, sunt obosită..."
"bea cafea, mami, cafea" îmi sugerează copila, întorcându-se către blatul de bucătarie unde era cana mea.
Cuta din mijlocul frunţii dispare. Ochii mi se măresc, să primească iubirea. Zâmbesc.
"nu-mi mai trebuie cafea, mami, nu mă mai ajută...sunt şi supărată"
"vine tăticul. vine tăticul şi ţine în braţe mămica...să treacă supărarea".
Draga mea, dragă.
cat de sensibila e Ana...si cat de inteleapta!
RăspundețiȘtergerecel mai mult mi-a placut cum stie ea ca imbratisarea tatalui o ajuta atat de mult pe mami...draga ea ea...pupam dulce pictorita!
Oh, ce scumpă!
RăspundețiȘtergereCum ne 'lovesc' copiii ăștia-i noștri, Dana!
O îmbrățișare caldă pentru mămică.
cat de intelepti sunt la varsta asta, iti sta mintea. Pupam Ana gasitoare de solutii pt mami:*
RăspundețiȘtergeremi-au dat lacrimile. cat sunt de scumpi si de sinceri.
RăspundețiȘtergere