2 aprilie 2012

Astazi a fost prima data cand Ana a ramas, pentru 2 ore si 15 min, in grija altcuiva. Altcineva decat mama si tata. Prietenii nostri, de a caror fetita de 20 de luni avem grija in mod constant sambata cand ea lucreaza si el este la antrenament la handbal, au luat-o si au mers impreuna toti patru la locul de joaca.
Erai musai sa o las? Nu.
Am facut ceva surprinzator de nemaipomenit in timpul acela? Nu (am fost cu Petru la cumparaturi; da, a fost o repriza de cumparaturi rapida si in liniste, deoarece prichindelul a dormit in carrier).

Inainte sa le-o dau, i-am bombardat pe oameni cu instructiuni, cu "to do"-uri si "not to do"-uri. Le-am reamintit cuvintele importante: pipic, pupic, puiule, mamica, cuvinte care au intrat in vocabularul lor deja (sunt draguti cum vine ei la noi si spun "dans cette maison on fait des pupic" ). I-am pus sa imi promita ca la cea mai mica suparare a copilei, mi-o vor aduce inapoi. "Nu va plange nici 10 secunde, iti promit. Ne suim in masina si ne intoarcem". Imi dadeam seama cat par de exagerata (sa zicem ca ei sunt mai relaxati, fetita lor merge de la un an jumatate la bona, iar de prin decembrie tot a doua sambata o avem noi in grija pentru 3 ore), dar nu ma puteam abtine. Am noroc ca sunt oameni buni si mi-au spus ca este normal sa ma comport asa (iar la final, mi-au multumit pentru increderea de a-mi fi lasat copilul cu ei...cum va spuneam, oameni).

Mi-a fost teama ca nu va dori sa se urce in masina lor, ca va striga dupa mine. Nu s-a intamplat. Mi-a zambit pe geam si apoi a inceput sa rasfoiasca o carticica.

Cand s-au intors, Ana era in bratele ei, mi-a zambit si m-a strigat cu acel incredibil de dulce "mamica". A inceput spontan sa imi spuna ceva despre joaca, dans, muzica (luni este ziua de muzica la asociatie). Am intrebat-o apoi, in romana, daca s-a simtit bine. "Da!" si a inceput sa insire numele prietenilor nostri. Deci, a fost bine. Copila s-a jucat, a ascultat muzica si a dansat intr-un loc bine cunoscut ei, insotita fiind de oameni ce-i vede o data pe saptamana, iar eu am supravietuit celor 2 ore. Nu am telefonat, nu am trimis mesaje. Am zis cu tot sufletul "am incredere".


Maine, dis de dimineata, ne suim in "masina romb" cum ii spune Ana masinii noastre, si ne tot ducem. Catre parinti si prieteni dragi. Nu am mai fost la casa parinteasca de un an jumatate. Imi este tare dor.