Dupa aproape un an

  De ceva timp ma gandesc sa revin pe blog. Timpul a fost principalul impediment si faptul ca aveam impresia ca voi avea putine lucruri frumoase si interesante de impartasit  din moment ce pe copilasi vreau sa-i expun cat mai rar. Intr-o discutie cu o buna prietena (nu vorbeam totusi despre blog), aceasta mi-a spus ceva ce deja stiam (dar iti prinde bine sa ti-o mai repete cineva) si anume ca tocmai atunci ar fi bine sa dai, cand simti ca ai nimic de oferit. Totul se intoarce inapoi. La fel ca in citatul acela pe care l-am tot postat pe  facebook, deoarece imi placea tare mult: cea mai mare incercare este sa ajuti pe cineva, atunci cand tie iti este  greu.
  Asa ca ma intorc pentru a impartasi, mai ales, lucrurile si momentele frumoase din viata mea; cu unele dintre ele m-am obisnuit atat de mult incat se intampla sa am nevoie sa-mi frec ochii pentru a le vedea iarasi stralucirea.
  Imi doream sa fac multe schimbari in blog. Dar cum nu sunt foarte indemanatica si nici timpul nu-mi permite sa caut, sa experimentez, il las deocamdata asa. Am schimbat doar numele blogului. De unde vine Casuta? Fix de la carticica aceea, pe care ti-o pui pe piept dupa ce o citesti si care-ti ramane in ganduri multa vreme. "Casuta", scrisa de Virginia Lee Burton. Am gasit-o intr-un vide grenier, o fetita blonduta mi-a vandut-o intr-o zi calda de aprilie. O si vad intinzandu-mi-o si eu bagand-o extaziata in plasuta colorata de pe umar: "este tare frumoasa, o sa vedeti".
Eu sunt Casuta. Cea care statea pe un deal inconjurata de copaci, de flori, de verde, de frumos si care visa la luminile indepartate ale orasului. Si la un moment dat ajunge acolo, dar isi da seama ca nu acela ii este locul. Povestea Virginiei Lee Burton este foarte frumoasa, imaginile cartii sunt atat de placute, te imbie la visare, nu sunt asa multe cuvinte pe pagina, fix cum le trebuie copilasilor. V-o recomand calduros. Povestea mea, poate, in alt episod.

Va las niste imagini cu o plantuta tare draga mie. Am adus-o de acasa (cativa butasi, de fapt), de la parintii mei si acolo ii spuneam "muscata lu' Bunica", adica a mamei lui mama. Nu mai stiu de unde o aveau, dar bunica, Dumnezeu sa o odihneasca, a ingrijit-o, a udat-o si cu atentia ei s-a transformat intr-o muscata de ghiveci foarte  mare, care era toata vara plina de flori. Iarna aceasta, fiind mai frig decat de obicei, a suferit pe balcon. Se uscase si imi era teama ca am pierdut-o. Dar nu, uitati ce puternica este, cum au rasarit frunzulitele acelea verzi printre cele uscate.


Numai bine, sa fiti iubiti!