Petru, 2 ani

Dis de dimineata, cand inca era intuneric afara si in cameruta noastra de somn, liniste si cald, simt palmutele lui batandu-ma usor pe spate. Se catara apoi pe umarul meu, incercand sa ma convinga sa ma asez macar pe spate. Eram sigura ca se va repezi imediat spre sursa lui de pace si hrana, dar nu...mai intai, si-a mangaiat nasucul si amandoi obrajorii de fata mea. Asa stie el, la doi ani, sa dea pupici.

As vrea sa scriu despre el in seara aceasta, despre cat de minunat este, despre cat de multe stie si poate face, despre cat de perseverent, furios si incapatanat poate sa fie...cum strange el din dintisorii aia mici cand ceva nu-i convine si cand Ana il "supara". Si despre cum ma slefuieste el pe mine si-mi antreneaza rabdarea:)...nu am, acum, timpul necesar sa scriu despre toate acestea.

Ma grabesc sa ma asez intre ei si sa primesc piciorusele (dar ce ma simt piciorusele acestea!) intinse pentru un masaj usor usor al degetelelor...ah, de-as putea opri timpul!

La multi ani, Petru drag, cel mai drag!

Ps: nu pot sa nu ma gandesc la asta: cat de mica era Ana la nasterea lui Petru!  2ani, o luna si o zi...cata nevoie mai avea sa fiu doar cu ea...