Gradinita in Franta, asa cum o traim noi (1)

De aproape două săptămâni mă străduiesc să scriu această postare. Ştiu că sunteţi curioşi, că am promis în stânga şi-n dreapta că voi povesti cu detalii pe blog, şi îmi cer scuze că v-am tot amânat. În apărarea mea, spun decât atât: îmi este greu să vorbesc despre asta.

Ana este bine la ecole. Nu se trezeşte dimineaţa exaltată că-i o nouă zi de şcoală, dimpotrivă, deşteptarea este tot mai târzie şi adesea trebuie să intervin cu mângâieri pe spate, dar încet încet ne îmbrăcăm, mâncăm şi pornim. Câteodată se uită la nişte desene înainte, altă dată, se joacă un pic cu figurinele.
Este bine în sensul că nu plânge când o las şi nici nu este copleşită de tristeţe; de fapt, singura zi când a plâns a fost prima, atunci când eu am văzut-o şi am îmbătrânit cu ani buni. În primele două săptămâni ne despărţeam mai greu, îmi cerea să intru cu ea sau să stau la geam să văd "ce se întâmplă cu Ana în clasă". Când auzea un copil plângând se ducea ín baie ( care-i alaturi de holul din care se intră în clasă) şi îmi spunea să stăm acolo până vine mămica lui să-l ia în braţe. Am petrecut mult timp pe hol în primele săptămâni. Ajungeam primele şi intra ultima în clasă. Stăteam şi povesteam despre desenele lipite acolo, îi citeam numele colegilor, căci fiecare are repartizat un cuier deasupra căruia este poza copilului si prenumele (cu ocazia aceasta, Ana şi-a învăţat aproape toţi colegii pe nume, mi-i prezintă când aşteptăm dimineaţa să se deschidă poarta, iar acasă mi-i pârăşte pe toţi, care cum ce năzdrăvănie a făcut).
Am şi acum în geantă un bileţel făcut pentru doamna educatoare în cazul în care Ana nu va vrea într-o zi să rămână, căci da, orice absenţă trebuie argumentată, motivată. Pe bileţel scrie "Ana nu vrea să rămână astăzi la şcoală. Mama ii respectă dorinţa". Semnat: Mama. Numai data trebuie sa o trec.

Initial, ca sa-l protejez pe Petru ce facea adevarate crize in scaunul de masina, mergeam cu autobuzul la scoala. Pana cand intr-o zi a trebuit sa alergam dupa el, soferul nu ne-a vazut si l-am ratat. Ana s-a necajit, dar nu pentru ca nu a ajuns la scoala, ci pentru ca pierdusem busul. Cum adica sa plece fara noi? El nu-i acolo doar pentru noi? Asa ca, am luat masina. Si bine am facut, deoarece in doua zile Petru s-a obisnuit si tot ce face acum este sa maraie un pic si sa traga de centuri; pentru copila insa, a fost o idee minunata. Se simtea mai in largul ei in masina; plecam de la 8 de acasa, ajungeam la 8:05 si pana la 8:20 stateam in masina si ea schimba cd-uri cu muzica. In timpul acesta, ii urmarea pe copiii ce se strangeau incet incet in fata portii, avand astfel ragazul sa se gandeasca la ce urma sa se intample (busul ne aducea fix cand se deschideau portile, coboram din el si dadeam in harmalaia de la intrare). Stateam toti trei in masina, ii spuneam ca uite, in curand mergem la scoala, ca ea ramane acolo cu Marie Ange(educatoarea), Delfine (ingrijitoarea, cea care-i ajuta la baie, care le pregateste gustarea si care-i alina cand sunt tristi...mie mi-a ramas draga de cand a venit sa ma desprinda de gard si sa-mi spuna ca Ana este bine, ca e drept ca-i putin trista, dar ca ea considera ca a reactionat cel mai bine dintre toti copilasii de alta nationalitatea, ca este minunata si ca i-a desenat o masina...in fine, vorbe care sa mangaie sufletul de mama. Am vrut sa o strang in brate atunci si senzatia aceasta o am de fiecare data cand o vad) si cu copilasii. "Si mamica vine inTOTdeauna" zicea Ana, accentuand ultimul cuvant. "Mamica nu uita niciodata".
Acum, dupa o luna jumatate, Ana nu mai are rabdare sa stea sa ascultam muzica. La 8:10 este iesita din masina si merge catre catre colegii ei. "Bonjour, Lisa" zice fetita mea incet, incat abia o aud eu. "Bonjour, Stan". Le zambeste larg si apoi fuge catre poarta inchisa. De o saptamana este prima care intra pe poarta. Cred ca-i place senzatia aceea, de a alerga spre clasa, pe culoarul larg al scolii. Doar ea, mamica si Petru. Ne ducem la baie, spalam manutele, isi pune ghiozdanelul si haina in cuier, cateodata isi ia suzetele, alta data doar verifica daca sunt acolo, in ghiozdan, imi cere sa ma aplec si imi da un sarut pe nas, ii mangaie prieteneste capul fratiorului si intra. Prima data cand a facut asta, am chemat-o inapoi, caci nu eram pregatita, vroiam sa o mai strang putin in brate.

Pentru mine, inceperea gradinitei a fost motiv de mare tristete. Pe de-o parte, eram napadita de amintirile propriei copilarii, eram undeva sus si vedeam fetita de 3 ani ce mergea in fiecare luni dimineata la camin saptamanal. De luni pana vineri. Un an de zile. Dureros an. Probabil daca nu as fi fost mama, as fi continuat sa consider normal tot ce s-a intamplat in acel an, dar asa...ma lupt cu mine sa iert, sa pun deoparte si sa nu mai arunc cu vorbe taioase inspre cei ce nu au putut sa faca altfel. Oricum, timpul nu se mai intoarce inapoi. Stiu insa sigur acum, ca omul puternic, echilibrat si increzator in propriile forte se formeaza de mic. Chiar si de la 2-3 ani. Chiar si de la o zi. Aveti grija, parinti! Vi s-a dat sansa sa "construiti" un om. Folositi paie, scanduri? Sau caramida?
  Pe de alta parte, m-am simtit ca iesita din globul de cristal in lumea mare si urata. Nu stiam foarte multe despre sistemul educational din Franta, dar banuiam, in naivitatea mea, ca este unul ce trateaza copiii (macar pe cei mici) en douceur. Doar aici l-am nascut pe Petru, in pace si liniste; aici am trait o sarcina in care am fost aproape agasata de multitudinea de cursuri pentru viitoarele mamici (agasata, pentru ca nu am reusit sa ajung la niciunul), unde erau incurajate sa se conecteze cu pruncul, sa-l mangaie prin burtica, sa-i cante. Ca apoi, ce? Sa-l puna intr-un patut, in camera lui?(musai camera lui; francezii au o obsesie cu camera copilului...trebuie sa scriu asta: cautam chirie; un individ ne-a refuzat, cu ochii mari cascati, spunand ca el nu concepe, cum adica copiii nu vor avea fiecare camera lui? cum adica, dormim cu copiii?! apartamentul avea doua camere, o gradinuta si era toata ziua mangaiat de soare).
M-au dezamagit mamele langa care asteptam sa se deschida poarta, mame care se uitau in sus, purtau conversatii amabile in timp ce copilasii se tanguiau cu capul rezemat de picioarele lor. 
Mamele care ma priveau compatimitor in timp ce-mi spuneau "draga, nu ai incotro, trebuie sa planga. Nu plange acum, plange peste o luna. Copiii sunt niste circari, niste manipulatori, trebuie sa invete de mici ca viata este grea, sa invete ca nu-i tot timpul ca ei". Una mi-a sugerat sa-l urmaresc pe fiul ei in clasa, sa-l vad cat este de "figurant": plange sa ma impresioneze cand il las, zicea ea, dar dupa 3 min de cand am plecat, merge sa se joace. Daca nici asta nu-i manipulare... imi spunea atotstiutoare. Am intrebat-o, dar ce ai vrea sa faca? A plans suficient in primele zile, pana s-a invinetit. L-ai vazut ca pleaca fericit la joaca?
Neputinta maxima am simtit-o intr-una din primele zile cand un baietel plangea la poarta de mama focului. Urla, mai bine spus. Mama, care era insotita si de fiul mai mare, l-a luat efectiv sub brat si asa l-a bagat in gradinita, ca pe un sac, ca pe o mapa. Am ramas mult in urma lor, cu Petru-n carrier si Ana pe un sold, in brate. Dupa maxim 2 min am revazut-o iesind (semn ca nu a stat prea mult la povesti, l-a depozitat in clasa si gata), iar baiatul cel mare o batea cu palma pe umar razand "ha, ha ai vazut ce urla, ce figuri facea? ha, ha". As vrea sa o revad pe femeia aceasta peste 15 ani.
Mamele care mi-au spus ca "mai trebuie sa si muncim, nu putem sa stam acasa numai de fundul lor" (asa cum fac eu, probabil). Le-am raspuns ca in viata avem intotdeauna alegeri de facut. Fiecare cum poate.

Nici nu mai stiu de cand am inceput postarea, de joi la pranz, parca. Mai sunt multe de spus, despre ce fac copilasii la scoala, despre ordine si disciplina, despre pusul cu fata la perete, despre cum a evoluat Ana. Ma opresc aici in seara aceasta, dar voi mai continua in comentarii cat de curand.