17 noiembrie 2011

" Cand un copil se naste, o noua lume se naste"....cuvintele acestea, in franceza, sunt scrise pe prima felicitare pentru Petru.
Petru Christian, a carui lume a inceput ieri, 17. noiembrie, ora 13:17.
As putea sa scriu zeci de randuri despre nastere, despre cat de minunata si diferit am perceput-o, dar pentru ca am un mic ingeras ce doarme cu caputul pe sanul meu, imi doresc sa reusesc un rezumat al povestii.

Apropo, este atat de blondut!!! Sprancenele abia i se vad, iar genele parca nici nu sunt. Si ni se pare ca este o copie fidela a surioarei lui.

Prichinduta a fost bolnava in ultimele zile; nimic grav, o banala viroza respiratorie, cu nas infundat si apoi intens curgator. Dar cunoscatorii stiu cam cat de grea poate fi o astfel de bolicica la un omulet de 2 ani...cum nu vrea sa i se curete nasucul, cum noptile devin albe din cauza discofortului respirator si tot asa. Ajunsesem sa imi doresc sa mai stea puiul in burtica, sa aiba rabdare sa se refaca surioara iar eu sa dorm o noapte cat de cat. Si a avut, dragul de el!
Noaptea dinspre joi a fost una cu somn odihnitor, desi ne-am trezit la 5 pentru o canuta de lapte si o ora de rasfoit. carticele
Aveam ceva dureri de spate, precum cele din perioada menstruala, dar am zis ca poate nu sunt cele pe care le asteptam eu...poate dormisem prost. L-am lasat pe barbat sa plece la 7 la serviciu...la 8 era in gara Marseille si astepta trenul ce avea sa-l aduca inapoi acasa:).
Am ajuns la maternitate la 10:30. Contractiile ce le aveam erau destul de neregulate, cand la 10 min, cand la 20. Ne intampina o moasa, iar eu, un pic coplesita de miracolul ce avea sa se intample, nu indraznesc sa spun decat "am impresia ca voi naste astazi".
La 11, dilatatia era 5 si tot mai greu rezistam sa stau intinsa pentru monitorizare. Imi spune ca se gandeste sa ma lase acasa un pic...nu, madame ca eu nasc. Si stiu sa o fac foarteee rapid!

Ne cazeaza in salle nature, care este o sala destinata travaliului, nemedicalizata; cu saltea pe jos, mingii, radio cd olayer (aveam de gand sa ascult muzica linistitoare in perioada travaliului...alta data, poate), cu cateva veioze mici ce ar fi asigurat o lumina obsura in cazul unei nasteri pe timpul noptii.
Ana s-a simtit in elementul ei acolo; cred ca in mintisoara ei avea impresia ca este la locul de joaca. Se arunca pe saltea, invartea mingiile si le alerga.
Ne-am facut atatea probleme pentru momentul acesta si uite ca lucrurile se aranjeau cum nu se putea mai bine. S-au oferit oameni, prieteni, vecini sa stea cu micuta cat timp noi am fi la spital. Am multumit de fiecare data si am.promis ca vom apela negresit daca vom avea nevoie. Speram insa sa nu fie...sa se intample ceva si Ana sa nu ramana cu o persoana necunoscuta; variantele erau ori sa fiu eu curajoasa, ori eu super barbata:) si sa fiu senina in fata gandului ca voi petrece travaliul singura, fara umerii puternici ai barbatului. Nu m-am gandit nicio clipa ca as putea naste in timpul zilei (ca doar majoritatea nasterilor naturale se declanseaza noaptea sau dimineata devreme), ca astfel nu va fi nevoie sa o trezim pe micuta, sa mergem cu ea plansa si speriata catre spital...cineva bun ne iubeste, nu-i asa?
Am stat in aceasta sala cea mai mare parte a travaliului; omul alerga dragul cand la copila sa o rostogoleasca pe minge, cand la mine sa ma sprijine. Ne luam in brate si faceam un fel de miscari de dans...Ana era tare dragalasa la momentele acelea; acasa, daca ne vedea imbratisandu-ne incepea sa rada si venea strigand Ana, ana, anaaa sa participe si ea la draga draga....si uite asa, in cateva momente am avut-o si pe micuta in brate. Magic moments...o

Cand lucrurile au inceput sa se precipite si durerile sa fie tot mai greu de suportat, m-am dus in sala de nasteri unde am mai trait vreo 5 contractiii care au parut o vesnicie. Incepusem sa ma descurajez, moasa imi povestea despre oepidurala si eu o intrebam "chiar mai este nevoie la dilatatie 8? credeti ca mai dureaza?" " totul pentru confortul dvs".
La prima nastere, fiind indusa, am avut niste contractii ce se pare ca mi-au ramas bine intiparite in memorie, contractii pe care le asteptam si acum....contractii din acelea ce faceau transpiratia sa curga instant, iar intre ele, abia aveam timp sa rasucesc de doua ori elasticul in jurul parului...foarte, foarte apropiate.
Ei, de aceea era descurajata....ca de ce nu am aceste contractii? Inseamna ca mai dureaza...dar eu nu mai rezist mult timp...
Nu puteam gandi in momentele acelea si mi-ar fi fost bine ca cineva sa-mi fi zis (probabil daca as fi intrebat) " astea-s contractiile"...profita de ele, nu va fi mai greu de atat!
Partea cu impinsul am perceput-o, ca si prima data, precum o eliberare si nu am facut decat sa-mi ascult corpul.

Eram eu, ce aduceam pe lume un pui de om, intr-o sala mare, doar cu moasa si o infirmiera careia ar fi trebuit sa-i sarut mainile la cat de tare i le-am strans. Unde era neonatologul, rezidentul, femeia de serviciu, bagatotul de seama venit si el sa mai arunce un ochi....
Copilul nu trebuie aspirat? manevrat? picurat in ochisori? intepat?
Sa plangi de fericire si nimic altceva!

Mi l-au pus la piept si doua ore nu l-au dat jos de acolo. A supt mititelul la cateva minute si a facut si caca pe burtica mea...lucky me! Pe Ana am vazut-o fix 30 de secunde, iar tatal ei 10, in usa salii de nastere. Mi-au spus ca trebuie sa ma odihnesc, ca am toata viata la dispozitie sa o petrec cu ea....dar primele 12 ore nu le voi mai avea niciodata! Atunci, a stat barbatul 2 ore sa imi maseze uterul...acum, suptul copilului a rezolvat aceasta problema.

Pe Petru nu l-au spalat; si nici pana astazi, in ziua externarii nu i-am facut prima baita. Si in ciuda acestui fapt este atat de frumos, cu o piele curata si catifelata...
M-au intrebat daca doresc sa-i fac baita, sa ma ajute infirmierele, sa imi mai arate una alta; le-am raspuns ca prefer sa nu, ca nu vreau sa-l stresez, ca oricum plange mult doar cand ii schimb scutecelul. Mi s-a raspuns cu "aveti dreptate, va intelegem" si nimeni nu si-a dat ochii peste cap.

De la ultimele randuri scrise au trecut patru zile. Astazi Petru are o saptamana de viata in bratele noastre.
Imi este greu sa ma desprind de copilasi, aproape ca nu-mi imi vine sa deschid internetul/fb de teama de a nu fi acaparata; raspund greu la mailuri, mesaje...imi tot spun ca oamenii dragi vor intelege si vor fi rabdatori cu mine.
Stau cu Petru in brate o buna parte din zi, in timp ce-i citesc Anei sau doar ii urmaresc jocul cu privirea; o chem langa mine si ne minunam impreuna de cat este de frumos micutul nostru..."la fel ca tine, draga mea"...si-i numaram degetelele, ii admiram urechiusele, ii facem draga draga pe caput (in primele zile ii era teama sa-l atinga; il mangaiam eu, iar ea imi mangaia mana spunand ca face " daga daga"). Cand puiul mic este in bratele tatalui, profit si ies cu Ana...la posta, la locul de joaca sau la o plimbare prin cartier, pe inserat, asteptand "unua" sa lumineze cerul.
Sunt mai constienta si mai prezenta decat in urma cu doi ani; atunci petreceam mult timp pe internet cand copila adormea...acum stau si ii admir...efectiv, ma uit la ei cum cresc.
Privesc manutele lui Petru si parca le vad, peste ani, mari si puternice.
Ma uit la chipul Anei si o vad tot mai fetita...si peste ani, atat de feminina.

Sunt norocoasa? Oh, DA.

Avem acea stare de fericire ce merita strigata in gura mare pe strazi; acea liniste sufleteasca ce merita sa-ti tii repiratia ca sa nu o deranjezi...sa pasesti in varful picioarelor...

Poate mai tarziu va fi greu; deocamdata, asa cum imi place mie des sa spun, ne bucuram de prezent si ne incarcam cu energie pentru mai tarziu.


Ps: voi reveni cu un edit sau o postare scurta pentru a povesti despre personalul medical si maternitatea unde am nascut.