Antrenamentul la olita, episodul 1

Ana a renunţat la scutec în vara anului trecut. Nu îmi mai amintesc data cu precizie, dar ştiu ca în luna august era fără scutec. Ziua, dar şi noaptea. Vârsta: aproximativ 22 luni.
Scriu despre acest lucru destul de târziu, din dorinţa de a fi de folos, sursă de inspiraţie. Bine, recunosc: sunt si un pic mandra.

Eram pregătită sufleteşte să scutecim mult si bine. Eventual, dupa ce renunţă la scutec, să facă o bună perioadă pipi în pat; doar şi eu am avut enurezis nocturn până...hăă hăt departe. Raţiunea ştia că nu există motive că istoria să se repete; probabil, însă, în subconştient, îmi doream să facă acest lucru, iar eu să fiu acolo să o ajut, altfel decât am fost eu.

Buuun. Pornim de la ideea că nu am avut în cap "gata, trebuie să renunţe la scutec!". Nu. Era vara, foarte, foarte cald şi o purtam prin casă numai in tricou şi scutec. Între timp îmi munceam mintea cum sa facem, de unde să mai strangem punga. Hai ca tot íi cald, tot îi casa mică şi numai o gresie, tot eram femeie însărcinată şi mamă ce se plictisea suficient încât să şteargă pe jos cu cârpa de două ori pe zi...hai să lăsăm funduleţul la aer. Făcusem eu un plan că dacă nu mai punem scutecel de după amiază până la somnul de seară, salvăm 2, chiar 3 bucăţi.
Oliţa noastră albastră şi ieftină (8 euro; mai era una alături cu 35; ţin minte că, la vremea aceea, ne-am şocat uşor) era prin cameră, pe post de jucărie. Am cumparat-o din exces de zel (şi spirit de turmă, de ce să nu recunosc) când avea copila vreo 7 luni. Bineînţeles că la acea vârstă nu a vrut să stea pe ea şi i-am dat dreptate.

Timp de vreo 5 zile prichinduţa a făcut pipi prin toată casa. Nu am sâcâit-o, nu am întrebat-o ceva...numai ce auzeam lichidul scurgându-se pe gresie. Ea se uita mirată de unde vine, eu luam cârpa, ştergeam şi spuneam fără urmă de dojeană în glas: ai făcut pipi, asta s-a întâmplat.
Apoi am început să-i arăt oliţa şi să-i spun că acolo ar putea să facă pipi.
Şi am ţinut-o aşa 5 zile: pipi-ce se întâmplă?-ee,iaca, un pipi mic-ştergem-uite oliţa ce aşteaptă pipicul. Numa ce mă trezesc cu ea íntr-o bună zi fugind către oliţă, aducând-o lângă mine şi făcând bucuroasă pipi pe jos cu oliţa în braţe. Momentul acela este de neuitat. A fost ceva de genul wow, înţelege! copilul meu înţelege, nimic nu-i în zadar....ah, sărea inima-n piept de mândrie.
Atunci mi-am dat seama că este pregătită şi că aş putea să o ajut sporindu-mi vigilenţa: am început să o urmăresc, să o "citesc" şi să fiu cu oliţa pe aproape la momentul oportun. O vedeam că se opreşte din joacă, se ridică în picioare uitandu-se în jos? Pac oliţa. O puneam, stateam lângă ea şi-i spuneam ce se întâmplă. Apoi ne bucuram, ne minunam, trimiteam sms lu' tata şi duceam împreună pipicul la baie (puţin timp am făcut acest lucru; Ana nu a fost copilul care să-i facă "pa" la pipi -deşi eu am îndemnat-o că doar aşa citisem- şi nici nu şi-a manifestat supararea ca il ducem la "domnu' wc").
Şi uite aşa, dragii mei, după o săptămână prichinduţa făcea numai la oliţa. Ce să facem cu somnul? Hai, că tot eram cu vânt în aripi, hai să încercăm cu somnul de prânz. Ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri. Am adormit-o, am strecurat uuu-şurel o aleză sub ea şi m-am aşezat jos, lângă pat, de veghe. După o oră a început să se agite, să dea din picioruşe. Am pus oliţa ín pat, am luat încetişor copila şi i-am sprijinit capul de umarul meu, sperând că íşi va continua somnul. Nu a mai vrut să doarmă, dar pipi a făcut.
Acesta este, de fapt, marele nostru noroc cu Ana. Întotdeauna, cu maxim 2 excepţii într-un an, când a fost atât de obosită încât nici udă nu s-a trezit, întotdeauna ea ne semnalizează momentul. Ultima "accident" (în urmă cu o lună, poate mai puţin) s-a întâmplat pentru că tata era pe hol cu căştile în urechi, iar eu în cealalaltă cameră alăptându-l pe prichindel. Am auzit-o scâncind, însă până am ajuns era în picioare şi eliberase un pic din vezică, în pat. Tare s-a necăjit atunci, că era udă. Niciodată nu am certat-o (şi au fost accidente, nu multe, dar au fost, traiasca cearceaful cu protecţie), niciodată nu am fost suparată că trebuie să schimbăm/spălăm (de fapt, atunci pe loc, nu schimbam nimic; puneam prosoape peste cearceaful umed, iar ei îi dădeam hainuţele jos...de restul, ne ocupam dimineaţa), i-am spus mereu e doar un pipi, nu-i grav, uite te schimbă mama imediat.

În două săptămani de când am început operaţiunea "să economisim scutecele" Ana era liberă de scutec zi si noapte, purtatoare de chiloţei de bumbac galben cu steluţe albastre (primii).

Un alt aspect ce merită menţionat: mi-am pus problema ce să facem când mergem la joacă/plimbare/cumpărături. Varianta în care îi puneam scutec la joacă şi-i spuneam atunci când semnaliza "fă mami, că ai scutec", nu mi s-a parut corecta. Aşa că, m-am plimbat câteva luni bune (până să nasc) cu oliţa după noi, îngrămădită în coşul căruciorului. Şi pe vremea aceea nu foloseam maşina. Autobuzul şi per pedes. Ulterior am descoperit uşurinţa "făcutului la copac".

Cam aşa a fost cu prichinduţa. În episodul doi, prichindelul. Mai este până atunci.

Relaxare şi răbdare. Să le dăm timp şi încredere.