Legea atractiei

De cateva zile incerc sa scriu postarea aceasta…de cand am vazut filmuletul ce l-am luat de pe blogul Ralucai; draga mea, su siguranta l-am mai vazut o data si cred ca tot tu mi l-ai dat…nu mai stiu cand, ori inainte sa nasc, ori nu mult dupa ..in orice caz, in ambele situatii eram mult prea hormonizata ca sa mai tin minte ceva…stiu ca l-am vazut in mai multe etape (ca si acum, de altfel) si ca prima data am fost mai mult atenta la figurile oamenilor ce povesteau (si atunci si acum, l-am vazut fara sonor)..acum am luat aminte la ceea ce scria pe ecran.

Asa..inainte sa incep povestea lunga vreau sa scriu putin si despre Ana

-ii iese o maseluta, in partea dreapta, jos..se vede prin transparenta gingiei..mititica, roade tot ce prinde, sta cuminte sa o masez si suge tot la 2 ore...si noaptea!
-ieri, eram culcata pe jos si ea in fundulet langa mine…s-a ridicat precum o babuta, sprijinindu-se cu o manuta de un genunchi de-al meu si apoi si-a dat drumul..a stat in echilibru perfect vreo 35 de secunde si apoi s-a lasat usor, cu grija, in fundic!
- paseste sustinuta de o singura manuta..in cealalalta il tine pe Teddy, ursuletul drag de plus; incredibil cat s-a atasat de plushul asta! si nu cred ca am facut ceva special in directia asta..adica nu ne-am jucat mai mult cu el, nu l-am purtat dupa noi, sau alte chestii de genul; adesea o surprind manifestandu-si afectiunea fata de el (cum nu face cu alte jucarii) frecandu-si nasucul de fata ursuletului..ieri a adormit la pranz cu el in manuta;
-are doi bebelusi mici, mici de jucarie..povestea lor, alta data! Sunt aproape identici..difera culoarea ochilor si faptul ca doar unul are caciulita..Ana scoate tichia de la unul si incearca sa o puna la celalalt!:) nu, nu i-o indeasa ci pur si simplu o pune pe cap;
La fel si cu sosetele ..le pune peste piciorusele ei;
-a invatat sa-si dea drumul la radio (acela care este si ceas si care proiecteaza ora pe tavan) si credeti-ma ca-I un buton micut…cand incepe muzica isi misca corpul ca intr-un soi de dans..e haioasa tare!

Buuun! Sa va spun “secretul”! este un filmulet care merita vazut…s-ar putea sa para plictisitor pentru ca nu exista o actiune propriu zisa, ci sunt oameni care povestesc cum s-a transformat viata lor in momentul cand si-au dat seama ca in ei exista puterea de a schimba ceva…ca zambetul lor sincer, va intalni o alta fata fericita, ca gestul lor de bunatate va fi rasplatit in acelasi mod, ca daca isi vor spune “eu pot”, atunci nimic nu le sta in cale..oameni care au inteles ca o atitudine pozitiva atrage dupa sine numai lucruri, intamplari si oameni pozitivi! De cele mai multe ori!
Ok, nu va spun nimic nou..multi dintre noi facem inconstient lucrul acesta (ne mentinem optimisti in fata greutatilor, ne incurajam ca trebuie sa fie bine etc etc) si nu trebuie sa vedem un film sau sa citim o carte pentru asta …dar oare ce s-ar intampla daca am face constient treaba asta? hmmm..

Ati observat ca oamenii care vorbesc si se feresc cel mai mult de boli sunt adesea bolnavi? Si nu in ordinea: dintr-o data ma imbolnavesc si apoi povestesc intruna despre cat de cumplita este suferinta mea..nu! cei care sunt mereu cu paracetamolul/algocalminul in geanta (“in caz de nevoie”), cei care cer reteta cu antibiotic avand o simpla raceala pentru ca au citit ei ca raceala asta poate da niste complicatii cumplite (exemplu venit in fuga degetelor pe taste..Ana nu va dormi mult..)..de ce trebuie sa faci tocmai tu acele complicatii?

Frecventez o comunitate virtuala de mamici si acolo am observat inca o data acest lucru..mamicile care sunt panicate, ingrijoarate (putin chiar in exces) despre sanatatea copiilor lor, despre faptul ca nu mananca, ca nu iau corespunzator in greutate (da, I’ve been there too…in ceea ce priveste pe ultimele doua dar, mi-am revenit in schimb repede..noroc ca am oameni pozitivi in jurul meu)…ei, tocmai mamicile acestea se confrunta cu problemele la care se gandesc…siiii! Vreau totusi ca un lucru sa fie limpede ca lacrima! Nu ma refer la draga mea Nela, care a trecut prin multe incercari cu puiuta ei si care si atunci cand striga-n gura mare “Nuuuu mai pot! Nuuu mai vreau!” o face de fapt, pentru o se elibera de frustrare si suparare si astfel, sa poata face loc unui nou val de optimism si putere..eu asa o vad si o admir mult!

Culmea ironiei pentru mamicile mai sus amintite…la polul opus sunt mumele flexate, flower power si happy happy joy care isi zic “facut-am vaccinul la caine? L-am deparazitat? Bun! Poate sa linga copchii si copchii pe el”…mai, si cum se face ca copilasii astia nu se imbolnavesc? Hmmm…

Deci aici nu vorbim despre: e bine sau nu e bine sa linga cainele copilul! nu! vorbim despre atitudine!

Hai ca ma intind prea mult…am stat si m-am gandit zilele acestea la momente din viata mea cand am aplicat –inconstient- legea atractiei si a functionat...

- cand invatam pentru rezidentiat –cel mai greu examen al nostru! adevarata proba de nervi si de depasire a limitelor..noi ii spuneam rezistentiat; materia era grea, arida, adesea ilogica, nu-ti stimuleaza inteligenta, ci capacitatea de a memora ..uff, groaznic!..ei, in vara aceea aveam ca status la mess “Invingatorii sunt cei ce fac ca lucrurile sa se intample! Invinsii, lasa totul la voia intamplarii! “..nu stiu cine a spus intelepciunea aceasta, de unde l-am citit..habar-n-am! Dar stiu ca imi repetam obsesiv prima fraza in minte…imi repetam mereu “hai ca poti, hai ca poti”…inainte sa incep invatatul imi treceau prin cap ganduri gen “daca eu nu voi reusi sa stau cu fundul pe scaun 10-12 ore pe zi?!!” (victoriosii, de an mai mare, ne spusesera ca acesta-i secretul…perseverenta si mentinutul ritmului spartan pana-n ultima zi)…dar am reusit! si 12-14 ore…cu pauza de buda si cu mancat de sandvisuri pe deasupra cartilor..si alergam noaptea pe stadion pana-mi simteam capul gol..serios vorbesc! adesea dadeam ture fara numar;
Dupa cum observati imi place sa vorbesc despre acest examen si asta pentru ca a fost cea mai mare reusita profesionala a mea..in materie de examene; si ca sa nu va inchipuiti cine stie ce grozavii despre mine (gen locul 1, 2..10…100) am sa va spun ca am fost pe pozitia 230…din o mie si; am facut o treaba bunicica..faptul ca dupa aceea mi-am batut joc de munca mea si am ales o specialitate cu care nu am reusit sa ma imprietenesc, asta-i alta poveste..pe care o consider cel mai mare auto gol al meu..asta este!

In dimineata examenului eram de-a dreptul euforica, maniacala..nu ma gandeam decat la faptul ca dupa, imi voi revedea prietenii, vom bea Martinele, vom rade, vom povesti si voi adormi epuizata inainte sa ma sarute iubitul de noapte buna…in autobuz toata lumea serioasa, eu radeam si povesteam…zici ca eram drogata! In sala de examen am inceract sa intru-n vorba cu colegele din stanga si dreapta, dar una a vrut sa-mi taie elanul cu “eu nu vorbesc cu contracandidatii”…hai, nu zau! i-am oferit o bucatica de ciocolata!:)
Cred ca i-am trimis si pupici inaripati lui grig care era cu multe randuri in urma mea:D
Cand au venit cu subiectele imi spuneam “give it to me baby…hai ca am invatat! hai ca am treaba dupa”… cum am spus, a fost bine! colegele mele de banca nu au reusit sa termine de colorat grila cand au venit supraveghetorii sa ne ia foile…

-bunica mea…in urma cu 2 ani, la varsta de 83 de ani se plangea de mari dureri de cap…spondiloza cervicala! Ce altceva sa fie la varsta ei? Si dai cu masaje, proceduri, calduri, nebunii…bunica tot mai rau. In urma unor investigatii mai sofisticate am aflat cu stupoare ca bunica avea o formatiune tumorala la baza craniului care parea sa se extinda in toate directiile..mama mea era distrusa! Ii prevedea un sfarsit in chinuri si faptul ca toata lumea o dezarma cu “hai doamna, la varsta asta..ce mai poti face?” o facea sa se simta extrem de neputincioasa…bunicii nu i s-a spus diagnosticul..cred ca i s-a pomenit de ceva gen”galma” si ca trebuie sa mergem la Bucuresti sa faca niste radioterapie si gata! Am stat cu ea o saptamana la Bucuresti la Institutul Oncologic..era internata in salon cu femei ce aveau cancer mamar si ea ma intreba in soapta (atata cat poate vorbi de “in soapta” un varstic care nici nu aude) “mai mama da’ de ce m-ati adus pe mine aici? Ca eu nu’s atat de grava”..draga de ea!
A facut sedintele de radioterapie, care au slabit-o mult, au adus-o in starea de a nu mai putea manca decat lichid (nu putea sa mai inghita), ii era rau, o durea capul..vai saracuta! Dar ea isi spunea mereu ca “eu trebuie sa traiesc!!” ..primul tel era sa ma vada mireasa, apoi “sa-l vad si pe frate-tu insurat”..apoi “sa vad si copilita voastra”…bunica are astazi 85 de ani, locuieste cu parintii si sambata dimineata le bate cu bastonul in usa dormitorului si striga “maaa! Hai treziti-va, ma! Hai, mama, ca avem treaba!cine uda via??!!”:D

Bunica a spus mereu “eu traiesc cat o vrea Bunul Dumnezeu si Maica Domnului”…in fiecare dimineata se trezeste devreme, isi face suc dintr-o portocala folosind storcatorul de citrice (are 85 de ani!), apoi isi paseaza o banana (inca nu poate manca nimic solid..doar lichide si piureuri)..mai tarziu, paine inmuiata in lapte si tot asa…adesea am auzit-o “mama! eu trebuie sa ma hranesc daca vreau sa traiesc..si eu vreau!!”…este grozava strabunica Anei! Cati batrani nu am vazut eu lasandu-se prada disperarii si zicand “gata! Asta este!”…care mancau numai daca cineva le prepara si eventual le dadea in gura..si nu vorbesc de cei care din diverse motive, nu puteau face acest lucru!
Bunica este extrem de autonoma la varsta ei..are grija de florile din ghivece si de 3 pisoi…si ii struneste pe saracii parinti sa ude via si gazonul! Ce daca au muncit pana la 10 seara la servici?!

Am scris mult si tot as mai scrie..Ana doarme de ceva vreme alaturi de tati…

In diverse momente ale vietii mele au fost oameni dragi (din lumea reala si virtuala…sunt mereu surprinsa si recunoscatoare pentru prietenia pe care am legat-o cu niste femei pe care nu le-am strans nicioadata in brate..doar pe Ralu..) care parca au simtit/stiut ca eu am nevoie sa mi se spuna ceva…si care m-au incurajat incredibil! Tin minte ca odata, dupa un mesaj primit nici n-am putut inchide ochii pana la jumatatea noptii..si nu din cauza Anei, ci de entuziasm…exista oameni binecuvantati care au capacitatea de a vedea ce este mai bun intr-un om, de a-l incuraja, de a-i da un sut in fund…whatever! Sunt profund recunoscatoare ca i-am intalnit...multumesc!

In filmulet, se spune despre niste pasi ce trebuie urmati..mie mi-a placut mult primul..fii recunoscator pentru ceea ce ai! Vaaiii! Pai eu sunt mama frustratilor care nu au casa, nu au masa, nu au masina, nu au vacanta exotica..nimic, nimic! eu pana mai ieri eram convinsa ca fericirea maxima o voi trai cand vom avea casa noastra…cu living mare, 3 dormitoare, sala de sport, gazon, floricele-n fata si razor de patrunjel in spate..mare greseala!
Daca asta se realizeaza numai la 50 de ani eu ce fac? Am trait degeaba? Nefericita si frustrata?

Am stat si am incercat sa gasesc ceea ce am si pentru care sunt recunoscatoare..si surpriza! Sunt cateva! Si inca nu am notat recunostiinta pentru ca parintii imi sunt sanatosi.

Fetita mea sanatoasa si vesela ..pentru ea nu voi putea nicicand suficient multumi..sunt oameni care si-ar da casa numai sa auda un chicot cristalin de copil…

Ma voi opri aici..trebuie…revin maine.

Poate deseara reusesc sa raspund la ceea ce ati scris voi la postarea cu pantofiorii si la aceea cu masa…si sa-i scriu un mail lung Andreei..si, sa-i scriu Adinei..si Necsilor…si sa incarc poze pe Picassa pentru fanii nostri dragi.